Potrivit art. 576 C. Civ. servitutea este o sarcina impusa asupra unui imobil pentru uzul si utilitatea unui imobil având un alt proprietar.
Doctrina defineste însa servitutea ca fiind dreptul real principal derivat, perpetuu si indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit, pentru uzul si utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile care apartin la proprietari diferiti.
Caracterele juridice sunt urmatoarele:
a) servitutea este un drept real imobiliar asupra lucrului altora (jus in re aliena); ele se constituie numai în folosul si respectiv în sarcina unor bunuri imobile prin natura lor;
b) servitutea presupune existenta a doua imobile, nu neaparat vecine ce apartin la doi proprietari diferiti;
c) servitutea este un drept accesoriu al fondului caruia îi profita urmând soarta acestuia; ea nu este un drept de sine statator si tocmai datorita caracterului ei nu poate fi înstrainata, urmarita, ipotecata separat ci numai împreuna cu fondul dominant caruia îi profita;
d) servitutea are caracter perpetuu (consecinta caracterului accesoriu); are aceeasi durata ca si dreptul de proprietate. Perpetuitatea este însa de natura servitutii si nu de esenta ei si va ramâne asa daca partile n-au stabilit altfel;
e) servitutea este indivizibila însemnând prin aceasta ca servitutea greveaza întregul fond aservit si profita întregului fond dominant. Daca imobilul fiind aservit apartine mai multor coproprietari nu se poate constitui servituti decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Constituirea servitutii în favoarea unui imobil, fond dominant, coproprietate a mai multor persoane se poate însa realiza si cu acordul unuia dintre copartasi întrucât actul de constituire le profita tuturor