PACTUL DE OPȚIUNE…. O NOUĂ FORMĂ DE ANTECONTRACT?
Pactul de opțiune reprezintă, cel puțin la prima vedere o noutate adusă de Codul Civil Român ce a intrat în vigoare la 01 octombrie 2011.
Din punct de vedere practic, acest contract poate fi utilizat atunci cand o parte doreste sa se oblige ferm si irevocabil spre exemplu sa transmita dreptul de proprietate asupra unui bun, in vreme ce cealalta parte isi pastreaza dreptul de a opta sau nu in acest sens. In cazul in care aceasta ultima parte nu opteaza spre cumparare pierde pretul platit la incheierea actului, iar in cazul in care opteaza in sens pozitiv, devine automat proprietar, fara a mai fi necesara prezenta vanzatorului.
Cu toate că pactul de opţiune poate fi utilizat, cel puţin teoretic, pentru încheierea unei multitudini de contracte (spre exemplu contracte de închiriere, gaj, ipotecă, sau muncă), el este cel mai adesea utilizat în vederea perfectării contractelor de vânzare-cumpărare.
Pactul de opțiune nu are în nici un caz ca efect transmiterea proprietăţii sau a unui alt drept, fiind un act premergător acestei transmiteri, şi care trasează liniile generale în care ea se va realiza.
În acest scop el se poate constitui ca act separat, sau se poate introduce ca şi clauză în cadrul unui alt contract.
Există opţiuni de vânzare, prin care promitetul se obligă să vândă, beneficiarul având facultatea de a ridica opţiunea în sensul cumpărării şi există opţiuni de cumpărare care obligă pe promitent la cumpărarea unui bun, beneficiarul având opţiunea vânzării.
Foarte utilizate pe piaţa reglementată de mărfuri și instrumente financiare derivate, pactele de opţiune sunt denumite „call option”, contract de opţiune de vânzare şi „put option”, contract de opțiune de cumpărare.
Obligaţia legală a societăţilor de leasing de a respecta opţiunea cumpărării de către utilizatorul în contractul de leasing a bunului ce face obiectul acestuia considerăm că, neavând izvor contractual nu poate fi considerată un pact de opțiune.
Introducerea unei clauze într-un contractul de locațiune prin care locatorul se obligă să vândă bunul locatarului la expirarea contractului de locațiune considerăm că ar trebui calificat mai degrabă ca o promisiune unilaterală de vânzare decât ca un pact de opțiune de vânzare, acesta presupunând una act de dispoziție din partea promitentului.
Contractul de împrumutul prin care debitoRul se obligă să vândă bunul în contul datoriei, la sau după scadenţă, la opţiunea creditorului este o opțiune de vânzare, cu particularitatea că, în această situaţie prin ridicarea opţiunii se va încheia un contract de dare în plată.
Există şi exemple de opţiuni de cumpărare, cum ar fi introducerea, în cadrul unui contract de locaţiune sau de închiriere a unei clauze prin care locatarul se obligă să cumpere bunul de la locator, în cazul în care acesta ar opta spre vânzarea lui.
Un alt exemplu de opţiune de cumpărare (promisiune unilaterală de cumpărare conform acestei păreri) a fost dat de doctrină ca fiind contractul de buy-back, care se referă la posibilitatea reachiziţiei de către o firmă a propriilor bunuri vândute, după un timp de utilizare, cu condiţia ca beneficiarul să achiziţioneze un alt bun de la aceeaşi firmă, cu o diferenţă de preţ.